În urmă cu 100 de ani, nunțile erau organizate după mai multe reguli și erau „presărate” cu obiceiuri și superstiții care le transformau într-un eveniment asemeni unui spectacol. Existau asemănări și deosebiri între nunțile desfășurate în mediul rural și cel urban, între familiile înstărite și cele modeste din punct de vedere socio-economic. În ceea ce privește durata nunților, în familiile înstărite acestea durau o singură zi; în schimb, în familiile modeste din orașe și de la periferiile acestora, nunta, ca motiv de sărbătorire a bunăstării, dura trei zile. Deoarece în perioada interbelică încă se păstrau și se respectau anumite etichete, nunta era interzisă dacă familiile mirilor nu își dădeau acceptul sau dacă aceștia proveneau din medii socio-economice diferite. De asemenea, vârsta îi putea împiedica pe tinerii îndrăgostiți să se căsătorească.

Totodată, în ceea ce privește vârsta, existau anumite intervale care erau respectate atunci când tinerii doreau să se căsătorească. Acestea variau în funcție de mediul cultural. Fetele din satele românești se căsătoreau în jurul vârstei de 12-13 ani, iar băieții în jurul vârstei de 17-18 ani. Fetele din mediul urban se căsătoreau mai târziu pentru că frecventau diverse forme de educație. Cele care urmau pensionul se căsătoreau după terminarea acestuia (17-18 ani), iar cele care urmau facultatea, în jurul vârstei de 21-22 de ani.

Alte reguli și restricții care influențau alegerile tinerilor în urmă cu un secol îi vizau pe militari și preoți. Militarii se puteau căsători doar cu fete care proveneau din familii înstărite, cu o zestre de peste un milion de lei și neaparat având consimțământul autorității militare. În ceea ce privește preoții, aceștia aveau nevoie de aprobarea Episcopiei. În concluzie, nunta în societatea românească încă era influențată de categoriile sociale și mediile economice în defavorea iubirii.

sursa: turismistoric.ro